INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ „DEALUL SPIRII”  BUCUREȘTI-ILFOV

 

   Istoric al pompierilor militari bucureşteni

La începutul secolului XIX, în timpul domniei lui Constantin Ipsilante, un foc năprasnic a mistuit oraşul Bucureşti, distrugând în totalitate peste 600 de case, foc ce a ţinut până a doua zi, când o ploaie puternică a venit în sprijinul localnicilor care se luptau cu focul aşa cum putea fiecare.

Odată cu începerea acestui secol, domnitorii şi conducătorii au început să se ocupe mai serios de lupta contra incendiilor, au fost luate măsuri serioase de prevenire, dar şi înlăturarea cauzelor care le-ar putea înlesni propagarea. Astfel, se interzice introducerea fânului în cantităţi mari în oraş, depozitarea lui făcându-se în afara oraşului; totodată li se interzicea negustorilor să depoziteze spre comercializare cantităţi mari de praf de puşcă în prăvăliile lor. Fiecare han şi casă trebuia să aibă pregătite în permanenţă putini cu apă şi căngi, iar numărul coşarilor se dublează din anul 1807.

În tot acest timp, lipsa apei era foarte simţită deoarece sacagiii cu greu puteau scoate apa din Dâmboviţa din cauza vadurilor foarte noroiase în care roţile căruţelor se înfundau până la butuc.

Tot în sensul protejării împotriva incendiilor, Întâiul Divan a dat ordin ca fabricile de rachiu să îşi desfăşoare activităţile în afara oraşului, iar negustorii să nu introducă în oraş mai mult de 10 vedre, iar dughenele nu mai puteau fi construite din lemn, ci numai  din piatră şi din cărămidă, iar toate mănăstirile greceşti aveau obligaţia de a păstra pregătite „6 căzi pline cu apă, 6 căngi şi 6 topoare şi de-a pururea să fie căzile pline şi toate celelalte gata spre întrebuintare la caz de foc” („Istoria Bucurescilor” ,1899, scrisă de Ionnescu Gion).

În anul 1833, Generalul Maior Starov a întocmit un proiect pentru reorganizarea serviciului de incendiu al oraşului Bucureşti. Prin acest proiect s-a dispus încredinţarea serviciului unei unităţi de pompieri militari sub denumirea de „Roata de Pompieri” care să ia fiinţă cu un efectiv de 6 ofiţeri luaţi din miliţia acelei perioade, 20 de subofiţeri şi 200 de soldaţi, proiectul având ca termen final anul 1835 când „Roata” urma să formeze un corp aparte, care să îşi completeze personalul prin recrutare.

Secţiunea de mai sus provine din harta „Centrulu Capitalei Bucuresci”, întocmită de Maiorul Pappasoglu în 1871 şi publicată în revista Templului Coral din Bucureşti, actuala Sinagogă. Harta în sine este un document de o valoare incomensurabilă deoarece este cea mai veche reprezentare grafică a amplasării actualului Detaşament Mihai Vodă pe acest petic de pământ pe care se regăseşte şi astăzi. Oficial, primele înregistrări scriptice ale amplasării actualului detaşament în actuala locaţie dezvăluie că pompierii bucureşteni îşi desfăşurau activitatea în cazarmele din strada Mihai Bravu, mai exact în Cazarma Cavaleriei încă din 1848, informaţie subliniată în „Istoricul Pompierilor militari 1835-1935”, col Ghe. Pohrib. Mai târziu, după venirea la domnie a M.S. Regele Carol I, fosta Cazarmă a Cavaleriei va servi intereselor Batalionului de pompieri Bucureşti.

 

În decembrie 1835, dr. Zucker se adresează Domnitorului Alexandru Ghica printr-o scrisoare în limba franceză, vorbindu-i despre intenţia de a forma o companie de pompieri militari pentru serviciul oraşului Bucureşti, găsind necesar că ar trebui să se afle în această companie şi oameni care să ştie să repare pompe de incendiu. Propune să i se dea pentru început 16 soldaţi recruţi, al căror număr să fie sporit la 40, spre a-i forma în atelierul ce l-a înfiinţat pentru fabricarea pompelor. Domnitorul acceptă propunerea fără ezitare.

Acesta este sâmburele organizării Pompierilor Militari în Muntenia.

Proiectul de înfiinţare a adevăratei Roate de Pompieri Bucureşti ia fiinţă însă sub Domnitorul Gheorghe Bibescu (1842 – 1848) care, în anul 1844, aprobă legea pentru înfiinţarea în oraşul Bucureşti a „Roatei de Pompieri”, cu un efectiv de 7 ofiţeri superiori, 23 de subofiţeri şi 256 de soldaţi; se prevedea ca Roata să îşi înceapă activitatea la începutul anului 1845.Cel mai groaznic incendiu, cu cel mai mare impact în istoria ultimilor 300 de ani, a fost focul din ziua de Paşti, la 23 martie 1847, când Bucureştiul a fost mistuit de foc pentru a 15-a oară.

În doar 3 ore arseseră 300 de case mari, iar fumul gros şi norii de funingine făceau ca omul să nu vadă nimic în faţa lui. Relatările epocii ne transmit că, din cauza caselor de lemn ce ardeau, temperatura a crescut până într-acolo încât se topea chiar şi fierul şi toate mărfurile negustorilor se transformaseră în fum. La stingerea incendiului a participat însuşi domnitorul Bibescu cu toţi ofiţerii de pe lângă curtea Domneasca, domnitorul fiind anunţat de iniţierea focului chiar în timpul mesei domneşti prilejuite de sărbătoarea Paştilor.

La numai un an de la „Focul cel Mare”, în ziua de 13 septembrie 1848, o coloană de 5000 de soldaţi turci porniră dinspre Cotroceni spre strada Mihai Voda, acolo unde erau cazarmele trupelor române, pentru a cantona. În întâmpinarea lor au ieşit 200 de pompieri, singurii rămaşi în Cazarma Cavaleriei, având la conducere pe căpitanul Pavel Zăgănescu, care intenţiona  trecerea oamenilor săi în Cazarma Pedestrimii, în speranţa că acolo vor găsi un sprijin uman superior, dar în cazarma se mai aflau doar 4 pedestraşi. În tot acest timp, turcii sosiră în faţa Cazarmei Pedestrimii şi îşi pregătiră tunurile cu bătaie spre soldaţii bucureşteni.

Ordinul comandantului Zăgănescu a fost să îşi treacă subordonaţii pompieri dincolo de bătaia tunurilor  către cei 4 pedestraşi izolaţi în cazarma lor, dar puştile pompierilor erau neîncărcate, iar superioritatea numerică a turcilor era copleşitoare. Încercarea lor de a trece pe lângă turci într-un mod neofensiv a eşuat atunci când un ofiţer turc a lovit cu laţul sabiei un pompier şi, văzând gestul superiorului său, un soldat turc descarcă puşca într-un român şi îl culcă la pământ. Exact în acel moment, trupa română era fix în bătaia tunurilor şi neînarmată, iar căpitanul Zăgănescu ordona pas accelerat spre Cazarma Pedestrimii, unde îşi încărcară armele şi începură manevrele de defensivă. În această luptă crâncenă au fost răniţi 57 de soldaţi şi au căzut la datorie doi ofiţeri români şi 48 de soldaţi. De partea turcilor au fost „câţiva ofiţeri, precum şi 158 de morţi” („Istoricul pompierilor militari 1835-1935”- col. Gh. Pohrib ).

Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei în anul 1859, la 5 ianuarie, iar al Munteniei la 24 ianuarie.

Încă din primul an al venirii Sale pe tronul Principatelor, la 28 Martie 1859, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza inspectează corpul pompierilor militari din Bucureşti şi, rămânând mulţumit de cele constatate, aduce printr-un înalt ordin de zi  mulţumiri Șefului Oştirii, Șefului Poliţiei, Comandantului Pompierilor şi, spre încurajare înaltă, la gradul de locotenent pe doi sublocotenenţi şi la gradul de sublocotenent pe mai mulţi subofiţeri.

Monitorul Oficial 1859

Înalt ordin de zi către toata oştirea Principatului Ţării Româneşti:

„Vizitând la 28 Martie corpul de pompieri, V-am gasit în cea mai plăcuta stare adică: frontul întocmit înaintea instrumentelor de foc, cu tot trenul lor şi al cailor, năvălirea acestora asupra închipuitei arderi a cazarmei Sf.Gheorghe, operarea tuturor mijloacelor întrebuinţate cu folos; urcarea şi scoborîrea pe frânghii în diferite feluri, închipuiri de a scăpa din foc fiinţele ce putea fi jertfe şi evoluţii egăreşti de tot felul, care toate acestea executându-se destul de bine, Ne dete dovadă de cunoştinţa datoriilor pompiere; pentru care Noi arătăm a Noastră mulţumire Generalului B. Vladoianu şeful oştirei, şefului poliţiei I. Bălăceanu şi Maiorul Pavel Zăgănescu, care dovedi că s-a îndeletnicit destul de activ cu comanda sa, precum şi ceilalţi ofiţeri din această Comandă, iar pentru deosebire şi încurajarea şi a altora, Noi binevoind înălţăm din numita comandă, pă sablocotenenţi Scarlat Cojescu şi Badea Dan în locotenenţi, pe feld-febelu Marin Barbu, sub-ofiţerii Ioan Ioan, Paroşanu, Dimitrie Ioan Stoica şi Gheorghe Pega în sub-locotenenţi.

Alexandru Ioan”

 

Contra semnat

Prin Înaltul Ordin de zi nr. 205 din 1862 se stabileşte că soldaţii repartizaţi la Batalionul de Pompieri Bucureşti să aibă statura minimă de 1,64 m, pe cât va fi posibil să ştie carte dar obligatoriu să ştie o meserie precum zidari, lemnari, fierari, învelitori de case etc. pentru a participa la gospodărirea  cazarmelor în care îşi desfăşurau activitatea.

La venirea în ţară a Regelui Carol I în 1866 erau doar două unităţi de pompieri militari: Batalionul Pompieri Bucureşti şi Compania Pompieri Iaşi, urmând ca prin Înalt decret, Batalionul Pompieri Bucureşti să se reorganizeze pe 4 companii.

 

La 18 martie 1874 apare în Monitorul Oficial nr. 64 Legea Pompierilor, prin care pompierii oraşelor capitale de judeţ au fost organizaţi ca trupe de artilerie, constituind Artileria Teritorială a Armatei, depinzând de Ministerul de Război. Întreţinerea pompierilor se suporta 2/3 din bugetele oraşelor respective şi 1/3 din bugetul statului.

O altă reprezentare grafică bine realizată a actualului Detaşament Mihai Vodă este următoarea fotografie realizată de Al. Antoniu şi publicată în Albumul Armatei Române în 1902 la editura Socec, Bucureşti, fiind ilustraţia cu numărul 33 din acest album dedicat  M.S. Regele Carol I, „Marele Căpitan al Armatei Române”. Clădirea, care serveşte şi azi Detaşamentului Mihai Vodă este o clădire construită la sfârşitul  secolului  XIX (se pare că între anii 1892 -1894), nu s-au păstrat date tehnice privind proiectantul construcţiei.

La 7 aprilie 1902 este numit la comanda Companiei Pompieri Bucureşti căpitanul C-tin Urlăţeanu, care în 1912 este avansat la gradul de maior şi numit Inspector General al Pompierilor, rămânând şi la comanda Companiei de Pompieri Bucureşti.

La 15 februarie 1926, A.S. Regală Principele Nicolae inspectează actualul Detaşament Mihai Voda, pe atunci numit Postul Central de Pompieri din Capitală, fiind însoţit de comandorul Coslinski – Adjutant Regal şi de Gen. Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei.

Pentru instruirea şi formarea cadrelor în vederea obţinerii gradelor de pompieri, Inspectoratul Pompierilor înfiinţează la 1 august 1926 o şcoală de formare a cadrelor, la care sunt chemaţi anual ofiţerii, reangajaţii şi viitorii gradaţi, câte 90 – 100 zile per stagiu de pregătire. Această instituţie va purta numele de Centrul de Instrucţie al Pompierilor.

La 15 martie 1935, Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, vizitează Postul Central de Pompieri, fiind însoţit de Adjutantii Regali, col. Grigorescu şi col. Pălăngeanu.

Prin Decretul Regal Nr. 1368 din 15 mai 1935 se conferă Companiilor de Pompieri militari din Bucureşti şi Iaşi dreptul de a purta, începând de la 9 mai 1935, „Znacul de 100 de ani”, la împlinirea celor 100 de ani de la înfiinţare.

Purtând mândria în suflet că avem misiunea de a duce mai departe ceea ce Căpitanul Pavel Zăgănescu şi bravii lui pompieri au început în 1848, şi anume sacrificiul suprem la nevoie, aş vrea să închei cu un citat al lui D.A. Sturdza, care spunea „Nu se poate uita de poporul român, ca impulsiunea mişcării de redeşteptare din 1848, sigilată prin fapta eroică de la 13 septembrie, a reînviat şi s-a refondat simţământul despre datoriile noastre către patrie.” (Bucureşti, 16 septembrie 1901)

 
 

Statistici interventii

Anul 2018 / 86.834
Pompieri:19.428 | SMURD: 67.406

Ianuarie 2018/ 7.689
Pompieri: 1.376 | SMURD: 6.313

Ziua precedentă/ 251
Pompieri:36 | SMURD:215

Contact